Ziua 5. 43 de km.

Villamayor de Monjardin – Logroño. 43 de km. Sau cum să plângi până vindeci tot…

Postarea aceasta, o scriu acum, ora locală 22:07. Însă o voi publica de dimineață, căci nu am internet în cameră…

Cu ce să încep? Am pornit dimineața, pe la 5:45 spre una dintre cele mai hardcore aventuri pe care le-am avut vreodată. Însă nu știam ce mă va aștepta… Am prins un minunat răsărit de soare , pe care îl împărtășesc cu tine. Lumina caldă și plăcută, dulce și plină de energie bună, mi-a adus zâmbete multe și amintiri frumoase la răsărit. Drumul în sine, plin de urcușuri și coborâșuri, dealuri și iar dealuri cu vii pe o parte și uscăciuni pe partea cealaltă, și câteva orașele care păreau trase la indigo. Cum pornesc devreme , la ora la care ajung prin orașele, totul este închis, așa că nu vizitez mai nimic, doar trec prin ele și mă bucur de vibe-ul pe care mi-l oferă. Ceva deosebit a fost la Los Arcos. Energia locului a fost diferită acolo, însă tot așa, doar am trecut prin oraș.

M-am întâlnit pe drum un doi pelerini pe care i-am cunoscut pentru câteva minute, cu o zi înainte. Cu unul dintre ei am povestit foarte mult despre viață, despre energie, despre A FI și a fost minunată experiența. Îi sunt profund recunoscătoare. Mă bucur să găsesc oameni cu care să împărtășesc credințele mele, oarecum diferite, despre acest subiect. Am mers împreună vreo 10 km, iar ei s-au oprit în Viana, un orășel micuț, tras la indigo cu celelalte…

Lecția cea mai mare pe care am învățat-o astăzi pentru TOTDEAUNA (sper!!! ) și pe care o împărtășesc cu tine: Gata! Mi-am dovedit suficient că pot. Pot tot ce îmi doresc, tot ce îmi trece prin minte pot face. Tot. Dar nu mai vreau să fac tot!! Vreau să fac ce mă face fericită cu adevărat. Și asta înseamnă mai puțin decât acel tot…

Am plecat din Viana spre Logroño știind că mai sunt 10 km. În realitate, la un moment dat, pe o bornă, scria că mai sunt 5 km. Iar după 5 km, pe bornă scria că mai sunt 4 km. Sau atât de obosită am fost?! Ultimii 4 km i-am simțit ca 20… A fost horror. Mușchii picioarelor au început să cedeze. Mai mult târâiam picioarele decât să le ridic de pe sol. Rucsacul părea că are 5 tone iar umerii începuseră să mă doară. Am văzut în depărtare un deal și îmi ziceam în minte: bine că nu tre’ să îl mai urc și pe acela… Ghici ce?! Orașul era nu după un deal ca acela, ci după vreo 3 dealuri…

La intrarea în Logroño m-a ajuns din urmă Katarina, tipa despre care ți-am mai povestit. Doamne, binecuvintează drumul ei! M-am dus după ea la primul albergue, iar ea, vorbind spaniolă, a rezolvat cazarea și pentru mine. Din nou, aici nu vorbea nimeni engleza… Eh, a început decepția de aici încolo. Oamenii de la albergue aproape că mi-au smuls rucsacul și lucrurile ca să le dezinfecteze, Zâmbetul era ceva necunoscut lor , iar camera a fost la ultimul etaj. Efectiv am simțit cu îmi pocnesc mușchii. Abia m-am târât până în cameră și am început să plâng instant. Camera murdară, dușurile infecte și era cu un etaj mai jos… Mi-am luat rapid lucrurile pentru duș doar ca să ajung mai repede să plâng în hohote.

Ce s-a întâmplat, de fapt?! Pe drum mi-am luat energie de la natură și din pământ, la fiecare pas. Însă ceva s-a rupt la un moment dat. Oare ce? Cu două zile înainte, Katarina mi-a spus că vrea să ajungă azi în Logroño, iar acest lucru înseamnă ~40 de km. Am și scris asta la un moment dat. Pentru mine a fost o chestiune „wow! Cât de tare e tipa asta! „. Însă ceea ce s-a întâmplat (deși am făcut curățări pe situația asta…), a fost că a plantat o sămânță în mine… O sămânță a concurenței… Și nu am fost în concurență cu ea, ci în concurență cu mine, să îmi dovedesc că pot… GATA! Am învățat asta! Este timpul să plece! Nu mai vreau să demonstrez nimănui și nici chiar mie că pot! Știu că pot! Și tu poți! Efortul depus este atât de mare și rezultatul atât de dureros! Viața ar trebui să fie ușoară, plăcută, să te bucuri de ea și să fie o vacanță minunată pe Pământ! Nu o luptă de putere și nicidecum o sumă de experiențe dureroase! 43 de km. Pe jos. Rucsac în spate. Soare. Urci și cobori prin soare și simți cu arde pământul sub picioarele tale. Căldura vine atât de sus cât și de jos. A fost horror. Bine că s-a încheiat. Mulțumesc că am ajuns în viață! Mulțumesc că am învățat ceva pentru totdeauna.

După acest coșmar am ieșit la plimbare (căci nu mersesem destul pe jos… ). Am stat la telefon într-o conversație care a venit ca o a doua palmă peste obraz, dar care a fost blândă totuși și plină de iubire și sunt recunoscătoare pentru asta. M-a făcut să mă simt bine!

Am cunoscut o gașcă de pelerini din toată lumea adunați, am povestit un pic, am și mâncat ceva nevegan și total nesănătos, dar care a picat extrem de bine. Am avut parte și de o companie plăcută, alături de David, un tip din Germania, foarte amabil și blând și cu un vibe fain. Până la urmă seara a fost frumoasă și liniștită și uite că pot spune acum, că a fost o nouă experiență frumoasă pe Camino.

Apropo, masaj cu doTERRA pentru picioare! Minune dumnezeiască pentru calmarea durerilor musculare. Deep Blue rocks! Gata, este timpul de somn. Mâine pornesc pe la 06:00. Doar 29 de km. Gata, de acum încolo chill. Îți mulțumesc pentru că ești alături de mine și îmi trimiți energie bună!

Sper să fiu contribuție pentru tine, să primești ceva bun din ceea ce citești! O zi cu magie, conștientizări și bucurii!

Poți fi și tu contribuție la această experiență, așa cum simți:

Revolut: 0743402607

ING: RO14INGB0000999907974932

LIKE. LOVE. SHARE. FOLLOW. Cum poate fi mai bine de atât? #cemaifaceandra#doterra#beyou#elcamino#yocandoeverything#behappy